Cu un pas in urma!

This should be the beggining of the book! Still have more to say!

Problema care se pune la început este, fireşte, cu ce să încep. Ar fi, dealtfel, o sumedenie de lucruri care ar încăpea, fără doar şi poate printre primele rânduri. Făcând o ierarhie a celor mai importante gânduri despre care aş vrea să-mi amintesc, cu siguranţă primele imagini din viaţa mea este tavanul – a cărui culoare mi-e greu s-o identific – apoi cerul de un albastru prea sumbru ce trădează orele târzii din seară. Îmi amintesc ca într-un vis chipul unei femei aflată între două vârste ajutându-mă să mă trezesc plimbat într-un fel de cărucior de copil care părea mai mult un pat imens cu roţi, asemeni unuia de spital. Imaginile se succed, fără însă a şti exact cronologia fiecăreia în parte. Cu greu, îmi doresc să le ţintuiesc pe fiecare la locul lor ca într-un tabel. Mult prea târziu găsesc subtitrarea pentru fiecare, explicându-mi vag însemnătatea atâtor clipe, necunoscute însă ca într-un puzzle a cărui piese au fost încurcate cu ale un altuia.

Îmi explic astfel, dupa mai bine de un sfert de veac în mijlocul celor in fiinţă, imaginea unei băi ce aduce mai degrabă cu o încăpere plină de chiuvete a căror robineţi trădează vremea, imagine însoţită parcă de altele la fel cum păsările îşi urmează V-ul spre alte orizonturi. Aud neîncetat glasuri subţiri strigând parcă acelaşi lucru, toate către o singură parte a camerei care se vrea centrul universului, dacă nu forţat, obligatoriu pentru aceşti micuţi. O siluetă se afişează în dreptul unei uşi aproape de oţel, că puterea noastră încă necoaptă vizual, nu poate face diferenţa. Pesemne s-a vrut apariţia dânsei o licărire de lumină în neantul din care cu greu acceptam că facem parte. Cu siguranţă a însemnat un soi de izbândă, căci liniştea a cuprins încăperea, picăturile eliberate de robineţii nevinovaţi se aplecau cu ciudă, lovind chiuvetele din metal, zbierând parcă învingătoare. N-a fost decât o clipă până ce corul de plânsete să-şi intre din nou în rol, anunţând parcă – asemeni unei lovituri de gong – actul II. Încă nu ştim dacă vom fi aplaudaţi după ce ne vom fi încheiat de jucat rolurile. Cu siguranţă însă ne vom trezi continuând. Fără sa vrem, vom deveni actori pe o scenă şi un drum decise. Din păcate, nu de noi.
Cu mult timp înainte de anii ’80, rostul era deja hotărât pentru Jenica. Căsătorită parcă împotriva voinţei sale, dar aşa se orânduia în micile sate – ca fătuca din deal să-şi lege viitorul de flăcăul din colţul străzii ce încheie abrupt satul. Cunoscute erau parcă zilele ce urmau pentru ea. Nu se cunvenea ca o familie proaspăt înfiinţată să nu fie binecuvântată cu un prunc care avea să aducă – chipurile – lumină în casele şi-aşa întunecate de lipsa vreunui dram de electricitate. Nici nu se gândeau că va fi posibil într-un viitor apropiat, oraşele fiind invidiate, asemeni unui cerşetor cu haine ponosite acoperindu-i trupul, care urăşte pe cel ce are menirea s-aducă cu el ultima fărâmă de bunătate alături de un miez de pâine, şi acela nu se ştie cum căpătat.

Întâmplarea se face că aşa-zisul soţ al Jenicăi era iubăreţ din cale-afară şi nu accepta ca pruncul să nu primească toată atenţia si îngrijirea cuvenite, uitând parcă el însuşi că treburile casei cad în grija aceluia care nu a suferit îmbogăţind suflarea de pe pămând, cu înca una. Deja lucratul pământului, cârpirea pereţilor ce susţineau cu greu acoperişul casei începuseră să tânjească după atenţia acordată înainte asemeni cerealelor de pe câmp la pericolul că vor fi sufocate de nemiloasele buruieni avide după mângâierea arzătoare a soarelui, întocmai pentru a arăta cine este deasupra. Gângăritul şi plăcerea de a explora împrejurul sunt însoţite de preocupările mamei de a se îngriji tot mai mult şi de a asigura strângerea la piept parcă spre a nu separa trupul său de al ei. Dorinta caracteristică primei experienţe ca mamă face ca cele două fiinţe să formeze doar una. Fără însă a uita că „de vină” pentru asta este ce de-al treilea, tot mai mult îngrijorat de faptul că sarcinile în gospodărie au început să pice în cârca sa.
Alăptatul copilului este vinovat pentru asta, dar cine o poate realiza dect propria mamă. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat în consolidarea acestei relaţii, tatăl copilului este ajutat să observe o oarecare îndepărtare a noului cuplu mamă-copil de ceea ce ar trebui să însemne grijile casei.
Tocmai grija hrănirii copilului, dealtfel însrisă într-o lege nescrisă în rândul a tot ce este purtător de viaţă, avea să însemne un sfârşit nefericit a ceea ce s-a vrut parcă un început promiţător. Sentimentul de mamă nu putea nicidecum fi curmat în urma unul complot dus la cale de familia gazdă a noii mame.

În ciuda căldurii moleşitoare ce cuprindea orice colţ de stradă, vrând să dezmembreze parcă pământul uscat în mici bucăţi de lut, o sumedenie de cârpe, mai deunăzi ţoale purtate aproape de a fi rupte, se răcoreau leneşe în albia din mijlocul odăii păzite de suspinele ce trădau o oarecare oboseală a femeii, alinate de gânguritul fericit al copilului care îşi primea laptele cuvenit după o vreme de somn dulce. Toate grijile casei au dispărut pe nesimţite, dar nevinovat, din aerul ce hrănea cu oxigen ambele fiinţe. Încet, dar sigur, visele lor îşi caută drumul care să le unească. Nu există obstacole in calea lor. Contopirea trupurilor lor în realitate urma să se întâmple imaginar şi în vise, acompaniate ca într-un basm de mireasma fructelor ce îmbogăţeau pomii ce se străduiau să nu lase crengile să intre in casă, tocmai a nu deranja spectacolul în care fiecare din cei doi aveau partea lor în scenă. Totuşi, nimic din ce avea să urmeze, nu era un vis, cu greu găsindu-se ceva să semene a mai mult decât un coşmar. Nimic nu putea trezi pe femeie, darămite vântul ce de la o simplă adiere începuse să emită parcă pretenţii la norii ce îşi găseau loc pe cerul scăpat de sub stăpânirea albastrului infinit. Tot mai aproape se simt parcă tunetele ce lovesc până în mijlocul pământului, cerul se apropie cu repeziciune vrând într-un fel să se zdrobească în mii de cioburi, aşa cum un vas de cristal se transformă într-o mare de puncte strălucitoare în momentul prăbuşirii. Norii iau viaţă şi încep să zbiere, ura sa transformându-se în capetele unui balaur care scuipă foc, sfidând parcă poveştile care totuşi aveau să se termine fericit, la apariţia zeului salvator.