- Nenorocito, de-asta-mi eşti nevastă? Să te prefaci că-ţi pasă de copil şi să fugi de muncă? Tot ce spunea bărbatu-său trăda firea de faraon, mai ales că ursuzul de tată-socru nu făcea altceva decât să pună şi mai multe paie pe foc. Când ţi-am spus că ai luat o putoare drept nevastă, mi te-ai răţoit că aşa şi pe dincolo. Aşa îţi trebuie dacă nu asculţi, ridică şi mai mult ştacheta grijuliul tată. Scena părea copiată dintr-o piesă de teatru perfect jucată de ambii bărbaţi, aplauzele lăsându-se aşteptate. Ochii mari şi plini de lacrimi ai copilului dureau mai mult decât petele vineţii apărute ca ciupercile după ploaie pe obrajii şi fruntea tinerei mame lovite fără aprob. Mişcările fără orizont şi privirile dincolo de tot ce o înconjura desenau portretul unei fiinţe hăituite toată viaţa, deşi piesa de teatru abia începuse.
- Să te cari din casa asta...
Suflarea-i duhnea a recoltă bine îngrijită de la legarea viei şi până la coacerea strugurilor...
-... n-am nevoie de oaspeţi care nu cunosc altceva decât mâncare şi somn...
Cine vorbea?! Omul care avea registrele semnate la aproape toate dughenele din sat, şi acelea abia de rezistau setei tot mai mari şi mai dese din ultimul timp. Vezi Doamne, nevasta i-a născut iar un motiv mai bun de sărbătoare nici că găsise. Într-un sat atât de mic, până şi nou-născuţii ştiau de fiecare şi asta datorită publicităţii asidue făcute de proaspătul tată.
-... să te duci unde-i vedea cu ochii. Copilul este al meu şi numai al meu, hotărând ultimele cuvinte astfel încât femeia să ia aminte la faptul că trebuie să plece singură, precum venise. De lada de zestre nici nu încăpea in vorba, părinţii tinerei mame abia i-au şesut câteva ţoale: „Să te bucuri, mamă, de ele şi să-ţi faci bărbatul fericit. Dacă el va fi fericit, supărarea vă va ocoli şi vă veţi bucura de ziua când nepoţii se vor legăna pe vârful picioarelor voastre, dornici să asculte poveşti la apus de soare!”
Praful care se ridică din pământul bătătorit de căruţele ce neîncetat hoinăresc nebune, formează nori ce acoperă întregul drum. Cerul cenuşiu capătă astfel o culoare hazlie de gri spălăcit şi antic, iar munţii ce se zăresc cu greu seamănă mai mult cu dealuri demult bogate în păduri cu poieniţe, mană cerească pentru ciobanii care – după un ritual bine ştiut – apăreau şi dispăreau la intervale egale de timp.
- Acum e timpul lor, desface tăcerea o femeie rotunda la corp şi dulce în glas, aranjându-şi cele doua codiţe de păr, exact ca a şcolăriţelor în drum spre şcoală, înarmate cu un caiet dictando şi o felie de cozonac de culoare galbenă cu pete maronii, drept gustare. Dar nu vor sta mult anul asta, continuă femeia. Se-aude vorba că se vor muta mai spre Dunăre. Se anunţă iarnă grea şi nu vor să rişte. Vorbele-astea?! Vin ca nişte păsări singuratice, dar se împrăştie înapoi în stoluri, încearcă femeia o transpunere filozofică nereuşită care nu făcu decât să mire pe ceilalti aflaţi alături.
- Ehe, or să stea mai puţin de data asta, mai ales că praful de la cariera italienilor nu le dă pace bietelor animale, îşi încearca norocul birjarul, vrând astfel să se invite în discuţie. Liniştea din urmă îl descurajează complet şi nu face altceva decât să continue biciuitul celor doi măgari vlăguiţi de toate puterile după un drum ce părea infinit, deşi doar un deal despărţea cele două puncte ale călătoriei.
Gropile se adâncesc şi mai mult sub roţile de fier ale căruţei care cu greu îşi face loc pe drumul unei foste cetăţi romane descoperite vag de nişte aşa-zişi arheologi. O stivă de pietre se arată anume a marca însemnătatea istoriei atât de darnice acestor locuri. Mândria pare a fi cuvântul de ordine deşi nimeni nu ştie de ce. Un luciu de apă pe partea dreaptă a drumului ce duce spre Turcoaia se zăreşte abia la trecerea peste un podeţ deasupra unui pârâiaş, marcând apropierea de satul cu turla unei biserici atât de înalte ce aduce mai mult a geamie. Se verifică astfel că turcii au poposit aici o perioadă mai lungă de timp. Varul albastru ce îmbracă pereţii caselor din depărtare consfinţeşte traiul senin la care tânjesc oamenii care le locuiesc, deşi ocupaţia principală îi aduce mai degrabă cu picioarele pe pământ: căratul pietrelor şi pescuitul. Din nou liniştea este străpunsă de mâhnitul din vocea celei de-a treia persoană aflată în căruţa cu greu trasă de amărâţii de măgari, biciuiţi din ce în ce mai des:
- Toate ca toate, se clătină femeia căutând locul din care putea fi auzită mai bine, dar măcar voi putea să-mi văd copilul mai des decât credeam, acum că ştiu că distanţa ce ne desparte nu este aşa de mare. Cu aceste cuvinte tânăra mamă se eliberă plină de optimism. Totuşi, imaginea pruncului crescând sub ochii unor străini nu-i dădea pace, nicidecum încredere. Nu-şi putea imagina să-şi vadă copilul din an în paşte, în cel mai fericit caz. Scumpul meu, continuă obsesiv femeia, dând impresia că vrea să se facă înţeleasă pe deplin, îmi va fi aproape iar dacă vrea bunul Dumnezeu (închinând o cruce mare cât de la frunte până spre brâu şi apoi dinspre umărul drept spre cel stâng cu un început din Tatăl Nostru observându-se pe buzele ei subţiri) va avea un alt frate... sau poate chiar doi. Familia mare aduce bucurii multe, căută femeia o explicaţie ştearsă la raiul ce l-ar vrea trăit pe pământ. Ca şi cum birjarul ce biciuia măgarii după un ritual numai de el ştiut şi femeia rotundă cu glasul ei blând ce acum tăceau, ar fi interesaţi de visul cu ochii deschişi al tinerei mame, aceasta continuă transpunerea cu voce tare a ceea ce ar fi vrut ea ca viaţa să-i aştearnă în drum.
Piatra cubică aşezată sub frecatul roţilor de fier a căruţei trase de măgari începe să deranjeze fonic nu numai pe cei trei călători, ci şi pe baticurile care cuminţi se prelingeau după urechile babelor şi pălăriile moşilor ieşiţi în grupuri în faţa curţilor ca la spectacol.
- Ziua bună, bade, aruncă birjarul un salut acompaniat de ridicarea braţului drept deasupra frunţii bătătorite de arşita drumului parcurs, în căutarea aprobării de trecere prin faţa lor. Răspunsurile înseamna doar o invizibilă aplecăciune şi o vagă clipire din ochi a celor care-l primesc. Şi nu erau puţini. Vestea că femeia se ia cu un anume Anton din marginea satului, (aproape de malul Dunării ce străpunge mai întâi locurile Măcinului înainte de a poposi leneşă prin zonă anume a ajuta la căratul pietrelor de carieră pe apele sale) ajunse la destinaţie înainte ca aceasta să înceapă să pornească la drum. Ca şi cum solii ar fi pregătit drumul, l-ar fi presărat cu petale albe de crin ce prevestesc puritatea deciziei femeii de a-şi începe o viaţă nouă, de data asta mai bună decât ce avea să lase în satul vecin. Pe măsură ce înaintau spre cealaltă margine de sat, ochii tuturor creşteau parcă adăpaţi de atâta curiozitate. „Cine-or fi? Cât or sta aici? De unde atâta nevoie de aşa multe bagaje dacă nimeni n-o ştie şi nimeni n-o aşteaptă?” erau doar căteva întrebări şoptite din curte în curte ca un „bun-venit” noilor săteni.
